Ion P. Iacob(n. 1955),
poetul din Buzău, revine la poezie după vreo …19 ani de la
apariţia volumului de debut Spitalul Filantropia(1994, Casa de Ed.
Panteon) primit bine de critica de atunci. Om cu suflet frumos, cu o
apariţie tandră între prieteni, încercat de viaţă precum malul
de lut este încercat de viituri, îşi susţinea sfios poezia în
Cenaclul ”V. Voiculescu” din Buzău şi cu o mare parcimonie în
presa literară din ţară. Spitalul Filantropia, aproape uitat şi
de buzoieni, difuzat rău, ilustra o temă-care va produce câteva
vârfuri mai târziu (cărţile lui Vasile Baghiu, Constantin
Acosmei, Ionel Ciupureanu) – a ”pavilioanelor” şi sălilor de
spital, a oamenilor – umbre care-şi purtau cangrenele cu ironie
în sălile de mese sau pe coridoare: ”bă cancerică” hai
să violăm / legea tăcerii să batem brancardierii / pe fratele
nostru de cruce şi virtute // l-au răstignit pe masa / de abator cu
viscerele / şi inima desfăcute / faţa lui / numai zgârcituri / şi
cute // ne zâmbeşte victorioasă / doamna / coseşte acum la etajul
şase” (Pavilionul). Într-un stil direct, potrivit cu căderea
pezişă a razelor de laser din sălile de tratament, poezia lui redă
”holograme vii” (Visul van-dabil) ale oamenilor ajunşi într-o
situaţie ultimă în saloane: ”peste câmpii de cearceafuri /
pline ochi de iepuri de casă / şef de trib în salonul gri / cu
moartea fumam / pipa păcii / cu moartea cu securea / îngropată /
în carne” (Salonul 404).
Notaţiile sunt
grăbite, coerenţa este segmentată mereu: ”gemene / cu stemă /
de lup” (”Acea parte a desfătării), ”ochi/ în / singurătate/
tras / pe roata luminii…” (p. 24).
Poemele sunt amare
precum tabletele doctorilor: ”…în cărucioare / armata de ologi
/ visa păduri de picioare” (În văzul lumii), limpede şi
periculoase precum ochiurile apelor stătute: ”port plin de vase /
crevase / prin care uşor / mă strecor / până în strălucirea de
fosfor” (Din ochiul pineal).Fiecare pagină a lui Ion P. Iacob este
o placă fotografică, sensibilă, pe care şi trupul de carne şi
visele se impregnează – din răni rămân doar dungi de lumină nu
urme cangrenoase: ”poezia/ este / un pumn de raze” (p. 24).Pe
această linie subţire, cât tăişul cuţitului, poetul
rămâne (a rămas, de fapt) să lucreze şi în cartea de-acum,
Curentul turbionar(Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014).Textele sale
se-nşiruie precum frescele piramidelor, în aparenţă nu au nici o
legătură, sunt secvenţe încheiate în sine, gravate cu vârf
ascuţit, nu rotunjite cu peana scribului, dar surprind, precum
imaginile filmice, etapele propriei disecţii: ”aici / liniştea
e operată / de îngeri” (Cutia candorii), ”încă viu /
citesc versete / în limbile moarte” (Inflaţie, versuri, foneme.),
”ce a mai rămas din saltul pisicii / o pată de sânge / pe
şosea” (Prestări intelectuale). Gravura-haiku preferată de
autor e o probă, un exerciţiu ”pe calul mort al formelor fixe”
(Ocna de sare), o scândură de scenă pe care e actor, regizor şi
singur spectator. Ironia cu care joacă rolul poetuluie prolixă,
savuroasă: masca anonimatului te aşază în centrul lumii, din
spatele ei poţi mânui cele mai aprige arme, poţi scoate la lumină
adevăruri care te-ar fi putut orbi: ”…poeţii cei mari / au
iarba fiarelor / şi mii de jivine / ascund / în verbul lor //
poeţii cei mari / vor ajunge / exact ca mine // un pumn de ţărână”
(Poetul obscur). Un ”biografism” surprins doar în nota
persiflantă, ironică, e stenic prin “modul de-a spune celorlalţi
/ din afară // intraţi / sunt încă viu / până diseară”
(Ascuns în lumina gutuilor). E un semnal existenţial în fiecare
hologramă pe care ne-o pune în faţă, precum o piatră de uraniu
care emite radiaţii. Nu suprafaţa în sine a ”gravurii” e
vivantă la Ion P. Iacob, ci linia neliniştitoare care atrage şi
schimbă sonoritatea cuvintelor, părăsindu-se pentru un nou sunet
amoros:”sunt condamnat la greaţă / nu mă pot exprima / călăii
pe care i-aş înfera / sunt aici / şi mă ţin în viaţă” (p.
34), sau: ”era considerat post-modern / dar ajuns în infern / s-a
gândit la imortele / peste ele trecuse cel mai / adesea / cu
încălţările grele” (p. 62).
Nu ştiu dacă te poţi
specializa / aşeza într-un gen precum e haiku-ul, formulă în care
se încăpăţânează poetul să rămână (şi după…19 ani!).
Dar îmi place acest haiku-vitraliu în care ramele / metalul care
susţine formele desenului nu strangulează, nu subminează marginea,
ci o eliberează într-o pluralitate de forme: ”câte un înger /
pe fiecare pleoapă // ce orbire poate fi mai luminoasă?” (p. 74),
”sunt / împăratul / frunzelor / moarte” (p. 51); ”eu eu eu /
eu eu eu / eu eu // un gramofon stricat / pe care-l repară / mereu /
Dumnezeu” (Gramofonul).
George Vulturescu
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014
