După Spitalul Filantropia (1994), Curentul turbionar (2013) şi Patria ireală (2016), Ion P. Iacob publică Cryogenesis, volum de versuri apărut la Editura eLiteratura, Bucureşti (2019). Metafore ale încremenirii iscate din frigul adânc ar putea fi considerate cele aproape şaizeci de poeme având perfecţiunea şi sclipirea rece a cristalelor de gheaţă (criogenia e tehnica producerii artificiale a temperaturilor joase sau acel domeniu al fizicii care studiază frigul adânc). Pe plan poetic, devine expresia extremă a încremeririi mentale/ sufleteşti, a degerării spirituale, a desăvârşitei răceli din şi dintre oameni, prin volumul său poetul conturându-ne o astfel de lume nevie, în nemişcare, golită de orice urmă de trăire caldă, umană.Simbolistica nu lasă loc vreunei iluzii, încercarea lui Ion P. Iacob fiind de a trage un semnal de alarmă că lumea noastră se află într-un punct critic în care afectivitatea nu-şi mai găseşte locul în relaţiile şi comunicarea dintre oameni, (auto)exilul, solitudinea, alienarea fiind la ordinea zilei; biologic, supravieţuim încă, esenţa noastră umană însă este pusă sub semnul incertitudinii.
De la Bacovia încoace (”stam singur lângă mort şi era frig.../ şi-i atârnau aripile de plumb”) rar am mai întâlnit un asemenea impact al frigului în poem, un frig metafizic, existenţial, dar în acelaşi timp şi simbol al neputinţei şi imposibilităţii de a iubi/ crea/ zbura, căci atunci ”când nu mai poţi zbura/ acolo unde se termină/ cuvântul/ atingi abisul frigului” ne spune Ion P. Iacob în poemul intitulat când nu mai poţi zbura.
Frigul (ca în decembre sau o criogenare a clipelor) este asociat adesea vidului (viaţa în vid), dar şi prezenţei nopţii (e noapte şi frig în oglinzi; frica de întuneric sau nu poţi trăi noapte din zi), un alt motiv asociat fiind cel al îngerului (fragil ca un înger sau ar putea să crească în tine un înger). Această răceală ”tot mai rapace”, însoţită inevitabil şi de o ”tristeţe de fier”, sfârşeşte prin a ne transforma clipele în ”picături de sânge”, în cele din urmă însele cuvintele („printre ecouri paradisiace/ însoţite de îngerii cărţilor”) fiind obligate să părăsească lumea reală, mutându-se, toate, ”în biblioteca din cer” (o criogenare a clipelor).
Poemele lui Ion P. Iacob sunt rezultatul unei alchimii lingvistice cerebrale sofisticate, subordonate prin excelenţă semnificaţiei. Detaşat, lucid (şi esenţializat până la extrem), poetul imprimă în substanţa versurilor sale o imensă doză de îngrijorare, dezamăgire şi chiar renunţare în acest univers al îngheţului, al repaosului biologic şi spiritual în care nu se întrevede nici răsărit, nici orizont, nici speranţă. Captiv el însuşi în calitatea sa de martor al absenţei, al degerării, devine un adevărat ”reporter” al frigului generalizat, adânc, răbdând eroic (cu încrâncenare) acest proces de desăvârşire a absenţei umanului, ca punct terminus al fiinţării.
De regulă, frigul adânc atentează asupra vieţii şi a germenilor săi. În decembre, se reia motivul poetic întâlnit la Ion Barbu în După melci sau la A. E. Bakonsky, în Liliacul înflorit, acel joc necruţător al gerului de-a viaţa şi de-a moartea: ”a fătat iepuroaica în noapte/ când totul se clădeşte cu frig/ şi nici o rază de lună/ nu poate să acopere puii”... Întreg poemul este construit pe acest paradox al naşterii-în-moarte (căci viaţa e pe măsura morţii, spunea un alt poet), în acelaşi timp surprinzând neputinţa omului de a schimba acest destin necruţător: ”disperat disperat/ să-i încălzeşti/ când răsflarea ta e doar vaier/ ai rămas fără aer/ ai rămas fără inimă” (din ”fericire”, va veni zăpada, acoperind cu blândeţe măruntele trupuri învineţite cu aceeaşi ”lumină rece rece/ developată”).
De remarcat economia de mijloace şi în acest poem (de un impact aparte), în doar cincisprezece versuri poetul concentrând, semnificativ, esenţa unei adevărate parabole. Ca şi la ceilalţi doi poeţi amintiţi, se creează o antiteză dramatică între vieţuire şi frig, acesta din urmă nefiind decât o garanţie, o certitudine a nevieţii (poemul decembre îşi va găsi ecoul într-un alt poem, intitulat anii ’70, în care, relatând joaca ”de-a hoţii şi vardiştii” cu pubera katalin, poetul va mărturisi că ”lumea era prea departe/ şi noi prea cruzi/ pentru moarte”.
Există două analogii relevante în volum între om/ individ, ca fiinţă biologică, înzestrată cu conştiinţă, şi elemente ale naturii: gheaţa subţire (sau ”pojghiţa de argint”): ”ca şi tine/ clădită din apă/ această gheaţă subţire/ care te ţine în viaţă” (ca şi tine), respectiv, iarba zdrobită: ”iarba nesfârşită/ zdrobită/ de o maşină care/ face corp comun cu tine/ eşti o prelungire a ei// a singurătăţii/ căzute/ din zei” (maşina de călcat).
Uneori, poetul este silit să se întoarcă în realitatea palpabilă (în care ”timpul ne calcă în picioare/ florile şi sărbătorile”) pentru ”încă o porţie de umilinţă” (printre like-uri şi umanioare). Fără a deveni un ”dizident”, uneori răzbat dincolo de versuri nuanţe de nemulţumire privind contemporaneitatea, poetul constatând cu luciditate amară că destinul unui om nu e în funcţie de valoarea sa, ci mai degrabă de aură şi de şansa de avea nişte ”prieteni celebri” care să răspundă la telefon dacă nu sunt prea ocupaţi să scrie, ”conectaţi la trifazic/ în/continuum şi în/contratimp” capodopere (destinul un taur).
Unele poeme amintesc, prin esenţă şi formă, de haiku, devenind definiţii metaforice ale unor teme/ motive. Frica e ”o pasăre/ cu o singură aripă” (plasa de protecţie) şi dacă poetul e ”un animal poetic în abis/ o fiară/ care-şi urlă disperarea/ în urechea de ceară” (un animal poetic), Ion P. Iacob ne surprinde şi cu o inedită definiţie a cuvântului: ”fragil/ ca un înger în trup/ cuvântul/ cearcăn/ în jurul/ gurii” (fragil ca un înger).
În acest imperiu predominant (impersonal) al frigului, iubirea, bucuria, speranţa nu-şi găsesc locul. E mai degrabă o dimensiune a nonexistenţei, sufletul, captiv, fiind condamnat inevitabil la degerare (”înghiţit de tenebre/ lipit de zid/ eşti prada tuturor/ înflorită în vid”). Dând ocol lumii cu mâinile sale de piatră, în întuneric (dai contur lumii), individul e redus la statutul de pion, de ”soldat obscur al patriei”, cu o armură goală în care pătrunde ecoul vântului şoptind despre absurdul existenţei: ”nimic despre vii că a lor este zădărnicia/ cât despre nevii numai de bine/ doar ei au totul/ neantul şi veşicia” (selfie).
De la poet aflăm că locuim într-o rană (viaţa în vis), că ”drumul spre stele e nefiinţă” (casa scării) şi, pentru a se regăsi, omul ar trebui să traverseze deşertul care îl desparte de el însuşi (calea pierdută). Imaginile devin adesea şocante, semnificaţiile neaşteptate, departe de a fi încurajatoare (poetul e un detector de durere metafizică, de mistuire finală, lăsând nu atât un sentiment de desperare, ci mai degrabă de resemnare şi acceptare): ”păsări fragile/ pe care se aşază/ cerul întreg// păsări ajunse/ la capătul zborului/ cu aripile carbonizate” (metamorphosis).
La nivel stilistic şi lexical, există o tendinţă continuă de răstălmăcire subtilă a sensurilor cuvintelor, astfel versurile încărcându-se de noi semnificaţii: ”posteritatea va reţine/ ce vrea ea/ ce vor ei/ cei care vor butona şi vor scoate/ sufletul tău din con/ text/ din conul de umbră/ celest” (placitum vitae). Această dublare a sensului apare adesea şi în titluri: în/altă scrisoare din scythia major sau cu/ tremur, sub/ poduri, ape/ letale. De cele mai multe ori, jocul lexical (pur semnificativ) vizează delimitarea grafică a elementelor unor cuvinte compuse (ori/ cine) sau a prefixelor/ prefixoidelor de termenii de bază: pre/ stări, des/ cifrată etc., obligând cititorul la o reevaluare a sensului global al enunţurilor în care apar. Un exemplu este chiar titlul volumul: crio- (element de compunere din grecescul kryos) semnifică frig, congelare, iar geneză (fr. genese) având sensul de origine, naştere).
Oximoronul nu vizează, cum era de aşteptat, alternanţa cald/ frig, ci mai degrabă opoziţia lumină/ întuneric: nu doar în titluri (nu poţi trăi noaptea din zi), dar chiar ca arhitectură ideatică a unor poeme: ”pe strada luminii/ întunericul acoperă uniform/ casele siluetele oasele/ unor întâmplări neştiute” (pe strada luminii); ”cine va spinteca întunericul/ cineva care se vrea în lumină/ tăcerea/ fără măsură/ şi somnul ei cosmic/ cu genunchii la gură” (fetus).
Ca şi la alţi poeţi de generaţie, descoperim la Ion P. Iacob o permanentă tendinţă de abstractizare şi, în acelaşi timp, o viziune cenuşie a lumii, a existenţei. Puţinele secvenţe cu o nuanţă oarecum nostalgică sunt cele care evocă scene petrecute odinioară pe ”planeta copilăriei” sau acea inocenţă râvnită, pierdută însă pentru totdeauna, căci supremaţia ”frigului adânc” se răsfrânge în cele din urmă şi asupra aducerilor-aminte printre vechi fotografii care îţi revendică viaţa (sine/qua/non). În rest, o vieţuire ca un vid existenţial ”din care/ a rămas/ doar un ţipăt/ de pasăre captivă/ în întuneric” (nişte bătrâni onorabili).
Oare acest ţipăt să fie însăşi Poezia, cea care, ”ca pe o pradă/ ne oferea casă şi masă/ ca nişte ulii/ devoram în neştire iluziile ei/ până nu mai puteam zbura pe cerul/ încărcat de clişee şi fotografii trucate” (ca pe o pradă)? Căci într-un asemenea imperiu al degerării, chiar şi poemele te părăsesc pentru o ţară mai caldă (câmpia e goală), iar cele de dragoste se vor naşte sub semnul răcelii, al gheţii, al neantului: ”scrii/ cu litere de gheaţă/ un poem de dragoste/ care se topeşte/ dincolo/ de viaţă” (scrii).
”Născuţi din flori/ într-un timp suprafiresc”, poeţii patriei ”locuiesc/ în blocuri turn de fildeş/ unii dintre ei chiar/ pot atinge cerul/ cu o simplă mişcare/ cu o suplă schimbare”, ei au ”aer şi ascensor providenţial” şi ”ard ca nişte lemne puse pe foc” (născuţi fin flori). Trăitor în ”patria măcrişului şi a cuvintelor mici”, însuşi Ion P. Iacob (considerându-se unul dintre cei care au semnat ”pactul secret cu nefericirea”) se simte umbra trecătoare a unei frunze din arborele vieţii, sub acest semn omniprezent şi imperturbabil al glacialului, transformat într-un simbol al solitudinii şi tristeţii: ”ar putea să crească în tine un înger/ şi zăpada să-l cuprindă/ ca o torţă/ ar putea să crească în tine un înger/ fără inimă/ într-o cămaşă de forţă// tristeţea ta/ poate hrăni/ orice” (ar putea să crească în tine un înger).
În cele din urmă, îmbrăţişând disperarea cu mâinile, poetul va culege praful de stele şi va construi epitafuri: ”pace ţie/ cititor/ atotvăzător/ criticule/ biblicule judecător/ pace/ în viaţă încă fiind în aici şi-n acum/ sunt cel care orbit de prea multă lumină/ tace” (întreagă disperarea pe care o îmbrăţişam).
Oare e posibil ca Ion P. Iacob să fi prefigurat, deja cu un an înainte, înfriguratul an al pandemiei?
Ladislau Daradici
