Omul
e propriul său cuvânt. Un cuvânt angajat în faţa existenţei.
Autentic. Un cuvânt galactic, precum înşiruirea tuturor poemelor
pe care le cuprinde, nerostite încă...
Şi omul, cu întreaga sa viaţă, se lipeşte de silabele cuvântului
său, aşa cum e nedezlipită carnea de piele ori sângele de inima
care-l pulsează.
Şi
iată cum acest cuvânt, imens, e universul poetic în care se
rostuiesc toate sunetele unei vieţi.
.................................................................................................................................
.jpg)
Autorul
este, precum un „poet damnat”, sfârtecat lăuntric de trăiri
contrarii. Muza sa lirică musteşte de candoare, de inocenţă şi
puritate; totodată însă, sufletul autorului e bântuit de angoase,
spaime terifiante, deriziuni şi fâşii zimţate din sfâşiate
măşti de cinism ori însângeraţi spini de tristeţe. În aceleaşi
poeme, adeseori, stările afective contrare se zbat unele
într-altele, fac adevărate rocade de şah, mereu schimbându-şi
spaţiile de o inefabilă rezistenţă şi de o expresivitate densă,
de factură existenţialistă.
Poezia
însăşi este definită de către autor ca fiind o stare ce deţine
controlul total „pe harta gerului”... „într-un
tremolo delicat al vântului/ peste conturul abia întrezărit al
norilor/ poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o
stea rătăcită / palpită/ şi/ iată/ un fals portret/ în plină
singurătate/ aproape de inima/ acestei clipe/ premergătoare/ altei
vieţi plină/ de şoapte:/ ca-ntr-un hotel decrepit/ în mine/ mai
iernează o noapte” („În mine mai iernează o noapte”).
Poetul,
fiinţă de altfel solară, a ajuns prins nolens-volens,
prin „gâlceava
cu sine”, în robia beznelor
nocturn-lunatece, din care izbucneşte pe alocuri, precum un gheizer,
întreg stratul refulat al sensibilităţii sale exacerbate: „a
filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/ în robia întunericului//
acum victorios/ şi orb/ cerşeşte/ de la propria umbră” („Despre
poet, profet în ţara lui”)... sau:
„unul câte unul/ dispar din tabelul elementelor/ unul câte unul/
luând cu ei/ aburul/ de pe luciul oglinzii// prietenii/ lasă în
urma lor/ o amintire înceţoşată/ în mlaştina căreia/ mă
afund/ puţin câte puţin” („*”).
Cunoaşterea
prin „poesis” coincide cu o acerbă şi neliniştită căutare de
sine, cu o necontenită definire a eului mocnind printre meandre
existenţiale: „eu sunt o entitate/ cu
reguli clare/ precise/ locuit/ de vremelnicie/ printre poeme
nescrise/ sunt liber/ şi refuz/ eternitatea” („Pământul de sub
care, trezit de zgomot, încep să cuvânt”)... sau:
„nu mă revendică/ nimeni// cine/ şi-ar pune mintea/ cu un teren/
minat” („*”)... ori:
„milioane/ de oameni/ pe lângă care/ trec neatent// clipe/ în
care legitimez/ străinul/ care ocupă acum/ cartea mea de
identitate” („*”).
O
frică subversivă a limitelor capacităţii umane, de rezistenţă
în faţa intemperiilor de tot felul, îi frisonează imaginaţia...
„capete acoperite/ cu diademe de
zăpadă/ siluete prin ceaţa stradală/ şi frica/ mi-a împrumutat
pentru o clipă chipul:// într-o zi de luni/ un bătrân/ care
traversează strada/ populată de huni” („Teama de moarte şi de
ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparaţii,
idiosincrazii şi alte nerozii folositoare poetului într-o reluare
din papirusurile vechi”).
Poetul
are o stringentă nevoie de spaţii întinse de acţiune, are
claustrofobia semnelor de limitare a respiraţiei lirice: „nu
ştiu să pun/ un punct/ o virgulă/ ceva acolo/ pentru/ că mi-e
frică/ s-ar putea ca după/ cea nenumită/ să apară/ să trăiţi/
am ieşit din serviciul de zi/ şi de noapte/ şi nu contează/
cântecul este aici interzis/ sirenele au corzile sugrumate/ şi nu
este nici un indicator/ nici un semn care să trădeze mările
moarte” („Lucrurile finite”).
Viaţa
este o neaşteptată înşiruire de răscruci iscate printre versuri
albe, printre silabe, printre sunete, printre rime căutate, găsite
ori pierdute în buzunarul zilei de mâine... în vreme ce ea, „cea
nenumită”, pândeşte necontenit,
veghind la colţul fiecărei clipe, dincolo de presiunea vieţii, a
poeziei, a speranţei... „în toate
celulele mele/ ea sapă câte o gaură neagră/ şi sapă şi sapă/
în lumină/ până unde poate pătrunde/ la graniţa/ dintre/
nicăieri şi niciunde” („Despre cea nenumită”).
Definit
între vis şi realitate, poetul se apără de propriul său lirism
prin grimase cotidiene, care-i supun fiinţa unei dedublări
intrinseci, înger şi demon, entuziast şi blazat, inocent şi
cinic, ancorat într-o revoluţie a Verbului liric şi, concomitent,
într-o stare de spleen. Profil antic şi post-modern, răstignit
între zbor şi angoasă, între anxietate şi uitare de sine, între
subconştiente invidii şi o generozitate şi certitudine de zeu,
autorul „unelteşte” tandru şi acid la ridicarea propriei sale
catedrale, închinate Poesis-ului. Căci ce altceva mai sublim poate
caracteriza şi aureola un autor de versuri decât o îngenunchiere
fastuoasă, dar şi smerită, discretă, însă şi ostentativă, în
faţa Verbului stăpânitor a toate şi al miezului de ceară
fierbinte, de smirnă şi tămâie, de pe cealaltă emisferă,
nevăzută, a propriei sale fiinţe?
Poetul
e într-o continuă trecere, o trecere împletită cu inocenţa
începuturilor, unde „înţelesul” depăşeşte „înţelesurile”,
până la a ajunge „golul” care primeşte şi acoperă totul...
„golite de sens –/ gări mici
care-mi păstrează/ copilăria” („*”).
Candoarea
unor stări apuse, a unor trăiri inefabile colorează uneori
discret, sincer şi parcă aromitor, cu o lumină intangibilă,
fundalul existenţei: „lumina care se
revarsă/ e un cântec/ un halou discret/ o lovitură surdă/ în uşa
toamnei/ prin ceaţa/ care se deşiră ca viaţa/ într-o zi/ când
desenezi/ singurătatea/ dintr-o respiraţie/ pe fereastra brumată//
e modul de a spune celorlalţi/ din afară// intraţi/ sunt încă
viu/ până diseară” („Ascuns în lumina gutuilor”).
De
la o încredere adolescentină în sine până la ispita îndoielilor
e doar un pas... „marele poet/ care
ardea mocnit/ în mine/ era bogat// râuri livezi albine// marele
poet/ era sărac// ură deznădejde ruine// marele poet/ oare a
existat?”(„Ură deznădejde ruine”).
O
greaţă existenţială se mişcă, insidios, printre ramuri de
silabe: „sunt condamnat la greaţă/
nu mă pot exprima/ călăii pe care i-aş înfiera/ sunt aici/ şi
mă ţin în viaţă” („*”)... sau:
„mine antipersonal/ antitanc/
antecamerele poemului/ în care agonizez/ sunt pline/ desigur/ de
mine/ cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranşeele
altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine// într-o zi/ am să mă
satur de mine” („Semănătorul de mine”).
Ancorat
în „cutia candorii”, nevăzută
şi neauzită, părelnică, umbra poetului zămisleşte îngeri...
„ar putea fi/ o adiere din trecut//
din prezentul/ care mă ocoleşte// o fărâmă din viitor/ îngerul
meu/ păzitor” („*”)... sau:
„o viaţă/ a trudit îngerul/ ca să devină om// o viaţă de om/
cât o iluminare/ de înger” („*”)... ori:
„pe scara îngerului/ fină şi
precisă/ pe scara îngerului/ eu/ sunt treapta lipsă” („Scara
lui Iacob”)...
Dincolo
de orice încartiruire plăsmuită de om, puterea cuvântului
răzbate, mereu triumfătoare, precum seva vieţii eterne. Această
forţă, răzvrătită şi izbăvitoare, prinde rădăcini adânci în
„Curentul turbionar”, poemul
care dă şi titlul volumului de versuri: „pentru
că nu ştiam nimic/ despre trădările celeste din poem/ am început
să meşteresc/ limba de lemn/ pe care o scoate acum/ spre mine/
păpuşa hindusă” („Curentul turbionar”).
Şi
iată cum poetul Ion P. Iacob, dăruindu-se pe sine, cu toate
contradicţiile sale interne, sudate într-o structură de eşafodaj
sui-generis, realizează
cuprinderea unui întreg univers uman, unitar printr-o complexă
diversitate ideatic-afectivă şi atitudinală, în fiecare poem al
anterior amintitei cărţi, despre care vorbim; există aşadar, în
acest volum de versuri, multiple realităţi paralele traversate de
autor şi unite într-un conglomerat specific, cu trăiri şi
expresivitate artistică recognoscibile, universuri legate ombilical
prin suflul poetic al autorului, tărâm liric propriu şi cu un glas
aparte.
„Curentul
turbionar” este respiraţia unui
suflet contorsionat, labirintic, dens în trăirile sale incendiare,
imprevizibil până la previzibilitate în imprevizibilitatea sa,
lacom de cogniţie, de cuprindere a vieţii „ca pe o pradă”, de
adrenalină virtuală şi, totodată, de o permanentă şi impetuoasă
dorinţă de accedere în acel spaţiu sacru, aproape de nepătruns,
al isihiei.
Ascuns în sine, ca într-o scoică a perlei mnezice, autorul se
caută cu asiduitate în pădurea silabelor gândite, simţite ori
rostite sau scrise parcă prin scrijelirea până la sânge a eului
propriu, până la ţipătul mut al lui Munch.
Un
joc inedit cu timpul se aşează, cuminte, în spaţiul locuit de
alte versuri, precum în poemul intitulat „În
salonul de gheaţă”, având ca
subtitlu: „poem muzical cu indicaţii
scenice”... Respectivele sugestii din
finalul poemului implică o situare a versurilor pe o scenă
imaginară, în alternanţa unor timpuri apuse şi a unor spaţii
îndepărtat-apropiate inimii şi imaginaţiei autorului.
Minunile
nu ţin mult, ci doar „trei mii de
clipe”, o perioadă care permite
transformarea oricărui miracol într-un coşmar. Cele două feţe
ale ţesăturii vieţii sunt, aşadar, interşanjabile.
Trimiterile
livreşti aduc o notă de „frăţietate de breaslă” în
sanctuarul gândurilor: „viaţa e/
marele critic/ şi nu m-a indexat/ în nici o carte// există/ o
şansă/ pentru fiecare// şi o moarte” („Cervantes este om şi
acceptă orice vecinătate”. „În bibliotecă”).
Asocierea
strânsă a filelor de cărţi pe rafturi, conglomeratul ideilor
siameze nu certifică nota de indestructibilitate a comunităţii
omeneşti... „în curtea interioară/
a blocului meu/ un câine/ străin/ e un poem/ plin de oase/ (adio
ossi di sepia/ adio montale)/ care mă priveşte/ cu un ochi hămesit/
adulmecă manuscrise/ şi nu le atinge/ – s-a ales praful/ de
sentimentul meu/ de comuniune –/ eram în stare/ să-i arăt/
concret/ un oscior o vertebră/ un deget/ amprenta mea olografă/
pielea tatuată cu stele/ un text apocrif/ despre poet/ când se
naşte/ trag de el/ ca de-o halcă de carne// când se naşte un
poem/ mă nasc/ şi eu sunt/ ţipătul” („Adio Montale”).
Expresie
lirică a aforismului blagian, ca într-o simetrică măsură a
balanţei adevărului, rezistenţa expectanţei omeneşti este
fragilă, inconstantă, vulnerabil supusă eroziunii timpului...
„asemeni unui tren/ cu trasee şi
orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a găsit/ în
sfârşit/ îmbătrânit bolnav plictisit// fără să ţină seama
că cineva/ ar putea trage semnalul de alarmă/ că ar putea/ să
alunece de pe şine/ miracolul care m-a găsit/ a plecat aşa cum a
venit:/ îmbătrânit bolnav plictisit” („Minunea pe care o
aşteptam”).
Imaginile curg, voluptuos căutătoare de sine. Această acerbă
dezghiocare a egoului, până la cele mai subtile straturi ale
esenţei eului poetic, stă sub semnul zodiacal al scorpionului,
zămislind parcă dorinţa de sublimare a actului cotidian, a
trăirilor diurne, a melanjului social, a modului de existenţă de
zi cu zi a poetului.
Motto-urile poemelor sunt smulse din sine-însuşi, din propria
creaţie a autorului, de parcă temerea coabitării cu sintagmele
altor autori ar fi stăpână pe propria curte a casei cărţii sale.
Poetul
se dispersează mereu în matricea oceanului cercetării şi redării
de sine, ca o „repetabilă povară” a propriei naşteri întru
cuvânt, întru trăire afectivă şi întru cogniţie: „eu
eu eu eu/ eu eu eu/ eu// un gramofon stricat/ pe care-l repară/
mereu/ Dumnezeu” („Gramofonul”).
Aflat
la o vârstă a maturităţii, poetul Ion P. Iacob e într-o
neobosită creştere lirică, într-o incendiară şi, în acelaşi
timp, minuţioasă căutare de sensuri, într-o depăşire a
propriilor zăgazuri existenţiale, într-o rodnică plămădire a
rosturilor cuvântului „ce exprimă adevărul”...
Iată
coordonatele complementar-structurale ale versurilor iacobiene, un
năvalnic, un impetuos verb poetic, o agresivă şi auto-agresivă
atitudine de receptare, de procesare şi de sublimare a cotidianului
şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal parcă, o tandră comuniune
cu suferinţa, o exigent-resemnată abordare a umanităţii, o
candidă şi jertfelnică îmbrăţişare a lumii întregi, prin
vitraliul poeziei.
PERSIDA RUGU
