CURENTUL TURBIONAR

de Ion P. IACOB  -rătăcitor în turbionul poeziei 

  


.
Prin intermediul distinsei scriitoare Passionaria Stoicescu primesc o carte de poezii, CURENTUL TURBIONAR, editura Princeps Multimedia din Iași, 2013, 76 p., a poetului buzoian Ion P. IACOB, având o prefață semnată de Daniel Corbu. Despre autor nu știam nimic. O cercetez îndeaproape: Cine? Ce? Cum ? Răspunsul este dat printr-o singură propoziție: „Ceva deosebit!” Și am văzut, după ce cartea a așteptat cuminte, să-i vină rândul, câteva luni. 
           Când citesc o carte, mai ales de poezie, și mai are și prefață, desigur încep cu ea, pentru că aflu un punct de vedere cu care mă pot confrunta de-a lungul lecturii, mai ales în privința temei și a abordării ei stilistice. O afirmație din prefață mă pune în gardă: „Ion P. Iacob este un optzecist parcimonios, exigent cu fiecare text oferit cititorului. Poetul știe că esența se păstrează în sticle mici, de aceea poemele au de multe ori alura haiku-ului sau a aforismelor lirice.”
Mărturisesc sincer că poezia optzecistă nu mi-a venit niciodată la îndemână., întrucât, ca formație, sunt adeptul clasicului. Mi s-a părut că optzeciștii sunt puși mereu pe experimente, fiindcă nu mai au de spus prea multe în poezie. Așa credeam. Până la acest volum, a cărui primă lectură m-a familiarizat cu tema – Poetul și Poezia - , dar nu reușeam să-i prind „esența” de care făcea vorbire dl. Corbu. După un timp de reflecție am reluat lectura, de data aceasta cu condeiul în mână. Am citit poezii mai lungi ori mai scurte, unele cu titluri, altele fără titluri, cu intercalări de haiku-uri, dar nu am descoperit elementul de legătură. Am inchis cartea si am meditat: „Măi, să fie, ce-i și cu optzeciștii ăștia? Ori sunt obscuri, ori sunt ermetici!” Derutat mi-am  ochii spre titlul volumului pe care până atunci nu-l prea băgasem în seamă. „Evrika!”, am exclamat eu amintindu-mi de Arhimede. 
          „Curentul turbionar”, ca metaforă, este excelentă. O metaforă integratoare a întregului volum care sună ca o singură poezie, un mare poem în care este sugerată ideea că poezia are menirea, în viziunea lui Iacob, să-l absoarbă pe poet, ca un turbion, proiectându-se împreună în neant. Dintr-o dată, imaginația mea o ia val-vârtej și-mi răsare în minte imaginea unei găuri negre din univers care absoarbe, absoarbe...Descopăr, bine mascată, o lungă confesiune, dar nu monotonă, în care eul liric se destăinuie poem după poem, întrerupt de câte un strălucit haiku în care Poetul este frământat să-și descopere și să-și acopere menirea prin Creație.
　　　　Chiar din primul poem se autodefinește într-o „esență” sclipitoare: „eu locuiesc într-un fruct/ precum într-o casă/ totul a fost clădit încă din floare.”(p.7) Imediat apare și percepția acestei relații nou-construite, deși atitudinea față de această realitate este neașteptată: „răzbătea din lume ecoul/ și disperarea/ prin ferestrele casei/ pe care o construiam/ cu lentoare/.”Vorbeam de atitudine: „închis în nuca tare/ nu-mi pasă/.” Este clar că aici poetul are intenția să-și dirijeze discursul spre relația: eu - lume, eu -  poezie, cu o atitudine ușor ironică față de amândouă. Ion P.Iacob, la început, pare a se lăsa amăgit: „poemul poate fi și el/ o minciună frumoasă/”(p.8) În acest turbion al existenței poetice, poezia își are rolul ei, devenind ea însăși un personaj poetic: „poezia/ are totul/ sub control/ pe harta gerului/ unde o stea rătăcită/ palpită/.” „Prestări intelectuale” este un poem meșteșugit construit, având la bază o inteligentă alegorie care descrie o călătorie halucinantă „din secolul trecut” a doi amici poeți care cărau un pat prin parcul central al orașului.. Apare și poetul g.e., „puțin confuz și puțin amețit de alcool/”, fiind invitat „pe marginea de răsărit a patului.” Morala este explicită: „orașul se pregătea deja de culcare/ iar noi trezi de atâta poezie/ rătăceam prin ora târzie/”(p.10) Turbion gata să absoarbă tot ce-i poezie, notez eu.
　　　　De aici încolo, în poem după poem apare imaginea poetului aflat într-o călătorie fantastică spre neant. Iată cum începe aventura: „un om singur/ care trage la edec/ corabia asfințitului/.” (p.12) Corabia spre moarte?, se poate întreaba cititorul. „Poetul obscur (în loc de epitaf)” poate fi socotită o artă poetică polemică. În titlu este imaginea poetului obscur, dar în poem, ironic, sunt pecetluiți „poeții cei mari”: „prietenii mei/ poeții cei mari/ scriu capodopere/ ei filtrează esențe/ lumni de absint/ direct din creier.” Iar mai departe, tonul devine și ușor polemic: „poeții cei mari/ au iarba fiarelor/ și mii de jivine/ ascund în verbul lor.”/ Răutatea dintre confrați?, mă întreb eu odată cu cititorul. În final, le deplânge, cu o discretă satisfacție, destinul asemănător cu al celui „obscur”: „poeții cei mari/ vor ajunge/ exact ca și mine/ un pumn de țărână./”
　　　　Din loc în loc, parcă pentru a feri de monotonie acest lung poem care este întreaga carte, apar și versuri de o mare limpezime cărora nu numai că le savurezi strălucirea, dar invită și la reflecție:
　　　　„minciunile sunt atât de fierbinți/ când un bolnav îi urează/ altui bolnav: sănătate/”(p.19);
　　　　„pe tărâmul dinspre Styx/ doar aripile îngerului/ nu-s de vânzare/”; (p.21)
　　　　„nu mă revendică/ nimeni/ cine/ și-ar pune mintea/ cu un teren/ minat/”; (p.25)
　　　　„fără Dumnezeu/ trebuie să-ți asumi trecutul/ de maimuță/”; (p.26)
　　　　„un poet genial/ o bomboană/ în gura disperării/”; (p.30)
　　　　„iluzia e clară/ și tăietura precisă/ prin spărtura din cer/ văd/ lumea promisă/”; (p.42)
　　　　„viața e/ marele critic/ și nu m-a indexat/ în nicio moarte/”; (p.43)
　　　　„e târziu sunt rănit/de gloanțele unui vers/ șlefuit/ pregătiți-mi patul de glicine/”; (p.60)
　　　　„a fi este acum/ urmează stația/ finală/ coboară cineva/ în eternitate?/”; (p.69)
　　　　„o viață/ a trudit îngerul/ ca să devină om/ o viață de om/ cât o iluminare/ de înger/”; (p.73)
　　　　În acest curent turbionar al vieții trudnice de poet este cuprins, odată cu el, și poemul, îngemănându-se: 
　　　　„patria de acum e întunericul/ iar rege este umbra/ acestui poem/ pe care-l urmezi în neant/”; (p.15)
　　　　„poezia/ e o celulă/ din care poți evada/ oricând/ realul/ te primește/ împărătește/”; (p.24)
　　　　„cocoțat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranșeele altora/ ca să văd/ peste tot/ numai ruine/”; (p.36)
　　　　„poezia este la fel/ ca mierea/ în cantități mari/ devine toxică/”; (p.48)
　　　　„poezia/ e o bucată de rocă/ precum un șarpe/ în soarele amiezii/ acolo mă ascund/”; (p.71)
　　　　Poezia înseamnă muncă, trudă, victorie, miracol, dar mai ales epuizare, iar oboseala își spune povestea „ca o mașină de scris” care bate automat, singură, în gol: 
　　　　„n-am/ să îmbătrânesc/ niciodată/ pentru că eu/ m-am născut/ bătrân și obosit/”; (p.29)
　　　　„când se naște un poem/ mă nasc/ și eu/ sunt țipătul/”; (p.49)
　　　　„miracolul care m-a găsit/ a plecat așa cum a venit/ îmbătrânit bolnav plictisit/” (p.63
　　　　„neputința/ lucrează în mine/ ca o mașină/ de scris/” (p.71)
　　　　Călătoria în acest turbion al vieții și al morții este imaginată sfârșindu-se trist: 
　　　　„mi-am uitat bagajele-n gară/ ce nașpa/ că era și inima mea/ învelită în pojghița de ceară/” (p.75)
　　　　Există în volum și două poeme care concentrează în ele toată mașinăria optzecismului: „În salonul de gheață” (p.38) și „24.11.1973 sau O descindere în forță, în banal.” (p.53) Un poem are titlul mai lung decât poemul însuși: „Teama de moarte și de ulcioarele sparte, frica de aparatele domestice, mici reparații, idiosincrazii și alte nerozii folositoare poetului într-o reluare din papirusurile vechi”  Iată și poemul: „ capete acoperite/ cu diademe de zăpadă/ siluete prin ceața stradală/ și frica/ mi-a împrumutat pentru o clipă chipul/: într-o zi de luni/ un bătrân care traversează strada/ de huni/(p.22)
　　　　Poemul care concentrează strigătul disperat al poetului în căutarea perfecțiunii se intitulează „Gramofonul”: „eu eu eu eu/ eu eu eu/ eu/ un gramofon stricat/ pe care-l inspiră/ mereu/ Dumnezeu/” (p.32)
　　　　Frumusețea acestei cărți semănând cu un amplu poem nu este dată numai de haiku-urile, intercalate cu știință, dar și prin cultivarea cu știință și grație a paradoxului, trimițând permanent spre o plajă care se numește ambiguitate. Paradoxul dă savoare textului, iar poetul are inspirația de a nu cădea în capcana poeziei obscure sau ermetice: 
　　　　„într-o zi de luni/ un bătrân/ care traversează strada/ populată de huni/”; (p.22)
　　　　„laudă lucrătorilor/ cel care însămânțează ultimul/ să-și recunoască vina”(p. 27)
　　　　„golite de sens - / gări mici care-mi păstrează -/ copilăria/”; (p.33)
　　　　„până la urmă/ minciuna are picioare lungi/ și soarele de seară/ mă cară în spinare/” (p.57)
　　　　Așadar, un poem cât un volum, având două „personaje” lirice: Poetul și Poemul, cu alte cuvinte Spiritul și Truda sa aflate mereu unul în urmărirea tragică și obositoare a celuilalt, într-o căutare și alergare perpetuă. Cuvântul s-a rostit, s-a resorbit, iar poetul a obosit, a dispărut. Rămâne doar Măria Sa Poemul, semn al eternității, urmându-și Destinul, rătăcitor în lumea mereu surprinzătoare și proaspătă a marii Poezii. 
　　　　
　　　　                                                         TITI DAMIAN