REVENIREA LA HAIKU

  Ion P. Iacob(n. 1955), poetul din Buzău, revine la poezie după vreo …19 ani de la apariţia volumului de debut Spitalul Filantropia(1994, Casa de Ed. Panteon) primit bine de critica de atunci. Om cu suflet frumos, cu o apariţie tandră între prieteni, încercat de viaţă precum malul de lut este încercat de viituri, îşi susţinea sfios poezia în Cenaclul ”V. Voiculescu” din Buzău şi cu o mare parcimonie în presa literară din ţară. Spitalul Filantropia, aproape uitat şi de buzoieni, difuzat rău, ilustra o temă-care va produce câteva vârfuri mai târziu (cărţile lui Vasile Baghiu, Constantin Acosmei, Ionel Ciupureanu) – a ”pavilioanelor” şi sălilor de spital, a oamenilor – umbre care-şi purtau cangrenele cu ironie în sălile de mese sau pe coridoare: ”bă cancerică” hai să violăm / legea tăcerii să batem brancardierii / pe fratele nostru de cruce şi virtute // l-au răstignit pe masa / de abator cu viscerele / şi inima desfăcute / faţa lui / numai zgârcituri / şi cute // ne zâmbeşte victorioasă / doamna / coseşte acum la etajul şase” (Pavilionul). Într-un stil direct, potrivit cu căderea pezişă a razelor de laser din sălile de tratament, poezia lui redă ”holograme vii” (Visul van-dabil) ale oamenilor ajunşi într-o situaţie ultimă în saloane: ”peste câmpii de cearceafuri / pline ochi de iepuri de casă / şef de trib în salonul gri / cu moartea fumam / pipa păcii / cu moartea cu securea / îngropată / în carne” (Salonul 404).

Notaţiile sunt grăbite, coerenţa este segmentată mereu: ”gemene / cu stemă / de lup” (”Acea parte a desfătării), ”ochi/ în / singurătate/ tras / pe roata luminii…” (p. 24).

Poemele sunt amare precum tabletele doctorilor: ”…în cărucioare / armata de ologi / visa păduri de picioare” (În văzul lumii), limpede şi periculoase precum ochiurile apelor stătute: ”port plin de vase / crevase / prin care uşor / mă strecor / până în strălucirea de fosfor” (Din ochiul pineal).Fiecare pagină a lui Ion P. Iacob este o placă fotografică, sensibilă, pe care şi trupul de carne şi visele se impregnează – din răni rămân doar dungi de lumină nu urme cangrenoase: ”poezia/ este / un pumn de raze” (p. 24).Pe această linie subţire, cât tăişul cuţitului, poetul rămâne (a rămas, de fapt) să lucreze şi în cartea de-acum, Curentul turbionar(Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014).Textele sale se-nşiruie precum frescele piramidelor, în aparenţă nu au nici o legătură, sunt secvenţe încheiate în sine, gravate cu vârf ascuţit, nu rotunjite cu peana scribului, dar surprind, precum imaginile filmice, etapele propriei disecţii: ”aici / liniştea e operată / de îngeri” (Cutia candorii), ”încă viu / citesc versete / în limbile moarte” (Inflaţie, versuri, foneme.), ”ce a mai rămas din saltul pisicii / o pată de sânge / pe şosea” (Prestări intelectuale). Gravura-haiku preferată de autor e o probă, un exerciţiu ”pe calul mort al formelor fixe” (Ocna de sare), o scândură de scenă pe care e actor, regizor şi singur spectator. Ironia cu care joacă rolul poetuluie prolixă, savuroasă: masca anonimatului te aşază în centrul lumii, din spatele ei poţi mânui cele mai aprige arme, poţi scoate la lumină adevăruri care te-ar fi putut orbi: ”…poeţii cei mari / au iarba fiarelor / şi mii de jivine / ascund / în verbul lor // poeţii cei mari / vor ajunge / exact ca mine // un pumn de ţărână” (Poetul obscur). Un ”biografism” surprins doar în nota persiflantă, ironică, e stenic prin “modul de-a spune celorlalţi / din afară // intraţi / sunt încă viu / până diseară” (Ascuns în lumina gutuilor). E un semnal existenţial în fiecare hologramă pe care ne-o pune în faţă, precum o piatră de uraniu care emite radiaţii. Nu suprafaţa în sine a ”gravurii” e vivantă la Ion P. Iacob, ci linia neliniştitoare care atrage şi schimbă sonoritatea cuvintelor, părăsindu-se pentru un nou sunet amoros:”sunt condamnat la greaţă / nu mă pot exprima / călăii pe care i-aş înfera / sunt aici / şi mă ţin în viaţă” (p. 34), sau: ”era considerat post-modern / dar ajuns în infern / s-a gândit la imortele / peste ele trecuse cel mai / adesea / cu încălţările grele” (p. 62).

Nu ştiu dacă te poţi specializa / aşeza într-un gen precum e haiku-ul, formulă în care se încăpăţânează poetul să rămână (şi după…19 ani!). Dar îmi place acest haiku-vitraliu în care ramele / metalul care susţine formele desenului nu strangulează, nu subminează marginea, ci o eliberează într-o pluralitate de forme: ”câte un înger / pe fiecare pleoapă // ce orbire poate fi mai luminoasă?” (p. 74), ”sunt / împăratul / frunzelor / moarte” (p. 51); ”eu eu eu / eu eu eu / eu eu // un gramofon stricat / pe care-l repară / mereu / Dumnezeu” (Gramofonul).

George Vulturescu
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014