Un neobosit căutător
al magicului spiritum verbi este Ion
P. Iacob, un poet pentru care lirica
este gnoseologie,metafizică, viziune.
Curentul turbionar este a
doua apariţie editorială a sa după
Spitalul Filantropia, apărută în 1994 la
Editura „Panteon”. Chiar dacă şi-a risipit
textele de-a lungul timpului în reviste prestigioase din România(Poesis,Luceafărul, Feed Back,
Convorbiri literare etc.), Ion P. Iacob, născut la
Breaza de Buzău, în 1955, este un
optzecist parcimonios,exigent cu fiecare text
oferit cititorului. Poetul ştie că esenţa se
păstrează în sticle mici, de aceea poemele au de
multe ori alura haiku-ului sau a
aforismelor lirice: „pe mine mă ţine de mână/
Dumnezeu/ ca să nu mă împiedic/ în
hăţişurile întunecate ale Frumuseţii”. Sau: „a
filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/
în robia întunericului/ acum victorios/ şi orb/
cerşeşte/ de la propria umbră.” Sau: „nu mai
pot lua premiul Nobel/ deja tabelul
elementelor e plin/” .
Poetul flutură în
permanenţă spada spiritului rafinat
deasupra poemelor, ca în acest Jurământ al
lui Hipocrate: „ce bine/ creierul nu are muşchi/
şi nimeni din afară/ nu poate vedea
sforţările minţii/ şi toate lucrurile au
finalitate// şi minciunile sunt atât de fierbinţi/ când
un bolnav îi urează/ altui bolnav:/
sănătate.” Fineţea acestei poezii, compusă din
reflexe şi tremoluri fiinţiale ajutate de o
raţiune a viziunii care cucereşte, este
sesizabilă de la primul poemal cărţii,
Anti-biografie: «ascuns în pian/ cu urechea dezacordată/
îndreptată spre lume/ s-ar putea spune/
că mi-am amanetat moartea/ -dar nu-// eu
locuiesc într-un fruct/ precum într-o
casă/ totul a fost clăditîncă din floare// „atât
de trainică/ spaţioasă/ frumoasă/ absentă/ din
dicţionarele silei”/ răzbătea din lume
ecoul/ şi disperarea/ prin ferestrele casei/ pe
care o construiam/ cu lentoare/ într-un
veac oarecare/ închis în nuca tare/ nu-mi pasă/ ,,hypocrite lecteur/ ce contează că nu mă
vezi/ poemul poate fi şi el/ o minciună/
frumoasă”».
Poetul se imaginează
trăgând la edec „fără pauză/
corabia asfinţitului” sau „filtrând esenţa
luminii de absint direct din creier”, iar
lumea înseamnă „o mie şi una de roţi/ printre
care m-am strecurat cu dexteritate (...) roţi
de tortură minunate”.
Spune poetul: „fără
Dumnezeu/ trebuie să-ţi asumi trecutul/
de maimuţă”. Și mai spune: „sunt
împăratul frunzelor moarte” şi „proprietar de
abis/ de noapte/ pe strada destinului”. Poetul e
cel blestemat să afle miracolul fiinţei:
„asemenea unui tren/ cu trasee şi orare
prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a
găsit”. El este sclavul şi împăratul din Ocna
de sare: «cu dinţii de lapte/ ai scurtei mele
biografii/ mursecam simbolic/ tărâmul
blândeţii/ pe câmpia devorată cu dinţi
de hârtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un
spaţiu fără anotimp/Lao Tze/ contempla pentru
mine/ cadavrul unui cuvânt:/ „până
la nirvana/ e cale lungă şi primejdioasă/
mai de preţ e lumina lunii/ în ocna de
sare”/ într-un timp în care/ am părăsit/
teritoriile prolixe/ pe calul mort/ al formelor
fixe.» Poetul mai este, după propria-i
mărturisire, „semănătorul de mine/ mine anti personal/
antitanc/ antecamerele poemului/ în care
agonizez sunt pline/desigur/ de mine/
cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/
în tranşeele altora/ ce să văd/ peste tot/
numai ruine.”
Astfel, deznădejdea
îşi face loc în poeme, un fel de pasăre
fără picioare care pluteşte deasupra
textului, dar nu se aşează temeinic nicăieri. Dar
poetul îşi urmează destinul, fiind cel
care rătăceşte „din off din stal din
underground”, „orb în lucrările haosului”, „spre
ne-nţelesul tuturor”, prin curentul turbionar al
lumii de azi: „marele poet/ care ardea mocnit/
în mine/ era bogat/ râuri livezi albine/
marele poet / era sărac/ ură deznădejde ruine/
marele poet/ oare a existat?”
Poet purtând pecetea
rară a blestemului, asemenea
unui budist însingurat în
terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atât de bine dozată
alternanţă de abstract/ concret, cinic şi
agonic, practicând deseori un umor amar,
bacovian, expresionist cu aplomb şi
experimentalist la nivel de limbaj, Ion P. Iacob şi-a
cucerit un loc al său în rândul poeţilor
vizionari de azi.
Daniel Corbu
revista Feed Back
nr. 3-4, 2014
No comments:
Post a Comment