Concert la patru...aripi

Final de stagiune în două stări

Daniela Şontică

LOT

A crezut că

fără regrete

mă lasă

în câmpia bătută de vânt,

statuie

luminată de îngerii cu săbii lungi,

păzitori de sare.

Şi a plecat

purtând

o vină

care avea să-i strângă

în menghină

dimineţile,

scriindu-i

cu fier înroşit

pe fiecare bătaie de inimă

numele meu.

Poetul Ion P. Iacob sau un neobosit hidalgo al esenţelor tari

 Un neobosit căutător al magicului spiritum verbi este Ion P. Iacob, un poet pentru care lirica este gnoseologie,metafizică, viziune.

Curentul turbionar este a doua apariţie editorială a sa după Spitalul Filantropia, apărută în 1994 la Editura „Panteon”. Chiar dacă şi-a risipit textele de-a lungul timpului în reviste prestigioase din România(Poesis,Luceafărul, Feed Back, Convorbiri literare etc.), Ion P. Iacob, născut la Breaza de Buzău, în 1955, este un optzecist parcimonios,exigent cu fiecare text oferit cititorului. Poetul ştie că esenţa se păstrează în sticle mici, de aceea poemele au de multe ori alura haiku-ului sau a aforismelor lirice: „pe mine mă ţine de mână/ Dumnezeu/ ca să nu mă împiedic/ în hăţişurile întunecate ale Frumuseţii”. Sau: „a filtrat lumina/ până a ajuns la esenţă/ în robia întunericului/ acum victorios/ şi orb/ cerşeşte/ de la propria umbră.” Sau: „nu mai pot lua premiul Nobel/ deja tabelul elementelor e plin/” .

Poetul flutură în permanenţă spada spiritului rafinat deasupra poemelor, ca în acest Jurământ al lui Hipocrate: „ce bine/ creierul nu are muşchi/ şi nimeni din afară/ nu poate vedea sforţările minţii/ şi toate lucrurile au finalitate// şi minciunile sunt atât de fierbinţi/ când un bolnav îi urează/ altui bolnav:/ sănătate.” Fineţea acestei poezii, compusă din reflexe şi tremoluri fiinţiale ajutate de o raţiune a viziunii care cucereşte, este sesizabilă de la primul poemal cărţii, Anti-biografie: «ascuns în pian/ cu urechea dezacordată/ îndreptată spre lume/ s-ar putea spune/ că mi-am amanetat moartea/ -dar nu-// eu locuiesc într-un   fruct/ precum într-o casă/ totul a fost clăditîncă din floare// „atât de trainică/ spaţioasă/ frumoasă/ absentă/ din dicţionarele silei”/ răzbătea din lume ecoul/ şi disperarea/ prin ferestrele casei/ pe care o construiam/ cu lentoare/ într-un veac oarecare/  închis în nuca tare/ nu-mi pasă/ ,,hypocrite lecteur/ ce contează că nu mă vezi/ poemul poate fi şi el/ o minciună/ frumoasă”».

Poetul se imaginează trăgând la edec „fără pauză/ corabia asfinţitului” sau „filtrând esenţa luminii de absint direct din creier”, iar lumea înseamnă „o mie şi una de roţi/ printre care m-am strecurat cu dexteritate (...) roţi de tortură minunate”.

Spune poetul: „fără Dumnezeu/ trebuie să-ţi asumi trecutul/ de maimuţă”. Și mai spune: „sunt împăratul frunzelor moarte” şi „proprietar de abis/ de noapte/ pe strada destinului”. Poetul e cel blestemat să afle miracolul fiinţei: „asemenea unui tren/ cu trasee şi orare prestabilite/ Miracolul/ pe care-l aşteptam/ m-a găsit”. El este sclavul şi împăratul din Ocna de sare: «cu dinţii de lapte/ ai scurtei mele biografii/ mursecam simbolic/ tărâmul blândeţii/ pe câmpia devorată cu dinţi de hârtie/ într-un timp fără spaţiu/ într-un spaţiu   fără anotimp/Lao Tze/ contempla pentru mine/ cadavrul unui cuvânt:/ „până la nirvana/ e cale   lungă şi primejdioasă/ mai de preţ e lumina lunii/ în ocna de sare”/ într-un timp în care/ am părăsit/ teritoriile prolixe/ pe calul mort/ al formelor fixe.» Poetul mai este, după propria-i mărturisire, „semănătorul de mine/ mine anti personal/ antitanc/ antecamerele poemului/ în care agonizez sunt pline/desigur/ de mine/ cocoţat/ pe gardul poemului/ mă binoclez/ în tranşeele altora/ ce să văd/ peste tot/ numai ruine.”

Astfel, deznădejdea îşi face loc în poeme, un fel de pasăre fără picioare care pluteşte deasupra textului, dar nu se aşează temeinic nicăieri. Dar poetul îşi urmează destinul, fiind cel care rătăceşte „din off din stal din underground”, „orb în lucrările haosului”, „spre ne-nţelesul tuturor”, prin curentul turbionar al lumii de azi: „marele poet/ care ardea mocnit/ în mine/ era bogat/ râuri livezi albine/ marele poet / era sărac/ ură deznădejde ruine/ marele poet/ oare a existat?”

Poet purtând pecetea rară a blestemului, asemenea unui budist însingurat în terifiante judecăţi fiinţiale, cu o atât de bine dozată alternanţă de abstract/ concret, cinic şi agonic, practicând deseori un umor amar, bacovian, expresionist cu aplomb şi experimentalist la nivel de limbaj, Ion P. Iacob şi-a cucerit un loc al său în rândul poeţilor vizionari de azi.

Daniel Corbu


revista Feed Back
nr. 3-4, 2014

REVENIREA LA HAIKU

  Ion P. Iacob(n. 1955), poetul din Buzău, revine la poezie după vreo …19 ani de la apariţia volumului de debut Spitalul Filantropia(1994, Casa de Ed. Panteon) primit bine de critica de atunci. Om cu suflet frumos, cu o apariţie tandră între prieteni, încercat de viaţă precum malul de lut este încercat de viituri, îşi susţinea sfios poezia în Cenaclul ”V. Voiculescu” din Buzău şi cu o mare parcimonie în presa literară din ţară. Spitalul Filantropia, aproape uitat şi de buzoieni, difuzat rău, ilustra o temă-care va produce câteva vârfuri mai târziu (cărţile lui Vasile Baghiu, Constantin Acosmei, Ionel Ciupureanu) – a ”pavilioanelor” şi sălilor de spital, a oamenilor – umbre care-şi purtau cangrenele cu ironie în sălile de mese sau pe coridoare: ”bă cancerică” hai să violăm / legea tăcerii să batem brancardierii / pe fratele nostru de cruce şi virtute // l-au răstignit pe masa / de abator cu viscerele / şi inima desfăcute / faţa lui / numai zgârcituri / şi cute // ne zâmbeşte victorioasă / doamna / coseşte acum la etajul şase” (Pavilionul). Într-un stil direct, potrivit cu căderea pezişă a razelor de laser din sălile de tratament, poezia lui redă ”holograme vii” (Visul van-dabil) ale oamenilor ajunşi într-o situaţie ultimă în saloane: ”peste câmpii de cearceafuri / pline ochi de iepuri de casă / şef de trib în salonul gri / cu moartea fumam / pipa păcii / cu moartea cu securea / îngropată / în carne” (Salonul 404).

Notaţiile sunt grăbite, coerenţa este segmentată mereu: ”gemene / cu stemă / de lup” (”Acea parte a desfătării), ”ochi/ în / singurătate/ tras / pe roata luminii…” (p. 24).

Poemele sunt amare precum tabletele doctorilor: ”…în cărucioare / armata de ologi / visa păduri de picioare” (În văzul lumii), limpede şi periculoase precum ochiurile apelor stătute: ”port plin de vase / crevase / prin care uşor / mă strecor / până în strălucirea de fosfor” (Din ochiul pineal).Fiecare pagină a lui Ion P. Iacob este o placă fotografică, sensibilă, pe care şi trupul de carne şi visele se impregnează – din răni rămân doar dungi de lumină nu urme cangrenoase: ”poezia/ este / un pumn de raze” (p. 24).Pe această linie subţire, cât tăişul cuţitului, poetul rămâne (a rămas, de fapt) să lucreze şi în cartea de-acum, Curentul turbionar(Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2014).Textele sale se-nşiruie precum frescele piramidelor, în aparenţă nu au nici o legătură, sunt secvenţe încheiate în sine, gravate cu vârf ascuţit, nu rotunjite cu peana scribului, dar surprind, precum imaginile filmice, etapele propriei disecţii: ”aici / liniştea e operată / de îngeri” (Cutia candorii), ”încă viu / citesc versete / în limbile moarte” (Inflaţie, versuri, foneme.), ”ce a mai rămas din saltul pisicii / o pată de sânge / pe şosea” (Prestări intelectuale). Gravura-haiku preferată de autor e o probă, un exerciţiu ”pe calul mort al formelor fixe” (Ocna de sare), o scândură de scenă pe care e actor, regizor şi singur spectator. Ironia cu care joacă rolul poetuluie prolixă, savuroasă: masca anonimatului te aşază în centrul lumii, din spatele ei poţi mânui cele mai aprige arme, poţi scoate la lumină adevăruri care te-ar fi putut orbi: ”…poeţii cei mari / au iarba fiarelor / şi mii de jivine / ascund / în verbul lor // poeţii cei mari / vor ajunge / exact ca mine // un pumn de ţărână” (Poetul obscur). Un ”biografism” surprins doar în nota persiflantă, ironică, e stenic prin “modul de-a spune celorlalţi / din afară // intraţi / sunt încă viu / până diseară” (Ascuns în lumina gutuilor). E un semnal existenţial în fiecare hologramă pe care ne-o pune în faţă, precum o piatră de uraniu care emite radiaţii. Nu suprafaţa în sine a ”gravurii” e vivantă la Ion P. Iacob, ci linia neliniştitoare care atrage şi schimbă sonoritatea cuvintelor, părăsindu-se pentru un nou sunet amoros:”sunt condamnat la greaţă / nu mă pot exprima / călăii pe care i-aş înfera / sunt aici / şi mă ţin în viaţă” (p. 34), sau: ”era considerat post-modern / dar ajuns în infern / s-a gândit la imortele / peste ele trecuse cel mai / adesea / cu încălţările grele” (p. 62).

Nu ştiu dacă te poţi specializa / aşeza într-un gen precum e haiku-ul, formulă în care se încăpăţânează poetul să rămână (şi după…19 ani!). Dar îmi place acest haiku-vitraliu în care ramele / metalul care susţine formele desenului nu strangulează, nu subminează marginea, ci o eliberează într-o pluralitate de forme: ”câte un înger / pe fiecare pleoapă // ce orbire poate fi mai luminoasă?” (p. 74), ”sunt / împăratul / frunzelor / moarte” (p. 51); ”eu eu eu / eu eu eu / eu eu // un gramofon stricat / pe care-l repară / mereu / Dumnezeu” (Gramofonul).

George Vulturescu
revista Poesis,nr.6-7-8, 2014